﻿In duminec'a Floriilor.

— Proverbe asupra florilor şi legende. —
—	Femeile pot iubi în toţi timpii, dara nu şi a place; amorul nu are atracţii de cât primaver'a, ca şi florile.
—	Pamentul are fructe şi bogaţii, ornamente şi frumuseţi; dara graţiile sale sunt florile. Asemene vir¬tuţile şi talentele diverse sunt fructele, bogăţiile şi cel mai frumos ornament al societăţii; dara graţiile corpu¬lui şi acele ale spiritului sunt florile vieţii.
—	Florile stint arvun’a fructelor.
—	0 feta tinera este o flore; femei'a este un fruct; deca fructul este reu, ce suvenire va remâne florei?
—	Juneţ'a este florea unei naţiuni întregi, dar toc¬mai ţn juneţe trebue să se prepare frunclul, priveghind asupra educaţiei copiilor ca să devie utili lor ensuşi-şi semenilor lor.
—	Florile amrocia fructele pământului; aşa pre¬cum graţiile ara trebui să anuncie binefacerile omenlor.
—	Deca are cineva talent, toţi omenii se aduna împregiurul lui, făra să fia chiamat. Şi ori cât de de¬parte aru fi o flore mirositore, ea este impresurata de un nor de albine.
—	Se pretinde că Pindar, in copilari'a sa, culcându-se pe nişte flori, a adormit, şi că a visat că nişte albine veniseră se-şi depue mierea pe buzele sale: de aci vine graţi'a versurilor sale.
—	Poeţii sânt ca albinele, ei sânt folositori şi dau plăcere.
—	O flore, pentru fluture, nu este de cât o flore; pentru albina înse, ea este un patrimoniu.
—	Albinele culeg dupa flori un remeiu, şi paingenul un venin.
—	Poeţii sunt ca albinele care îsi fac recolt'a pe tote florile, şi apoi ca gândacii de metasa, cari scol dini gura-le cele mai frumtise fire.
—	Florile sunt limbagiul ângerilor.
—	Frumseţ’a făra pudore semena ca o flore făra miros.
—	Se salutăm lun'a lui maiu, privighetorea şi primaver'a.
—	Frumuseţ'a, însoţita de pudore, este o îndoita frumuseţe.
—	Pleca, du-te In ţer'a ta, ca se aiba tata-ten pla¬cerea a mai vede sorele ce resare şi florile primaverei. (Vorb'a unui selbatec Ahenaki cătra un prinsonier engles schimbat)
—	Florile încep a se areta pe pament; timpul cân¬tecelor se apropia.
—	Vocea turturelei s'a audit în câmpiile nostre.
—	Vlastarii cei juni ai smochinului încep a se roşi, viţ'a înflorită esata profumul seu. Sco1a-te amic’a mea. fruinos'a mea, şi vino. (Cântecul cântecelor.)
— Vino, timp al primăverii, vino, deiţa timida, care aduci pe urmele tale amorurile şi graţiile, orele seducetore, borea profumeta, florile stralucitore, vino de reînoesce carmenii naturei cei terfeliţi, şi i dă culorea sa rumena! 	D.


Literatura  si  arte.

   Avis abonanților „Lirei  Meleʻʻ. Chiar când punem fȏia nόstră sub presă, primim avisul din Viena, că esemplarele de lucs legate acolo s’aŭ espedat în jos. Deci acele âncă mâne séu poi-mâne aŭ sě fíe în mânile nόstre și atunci espedarea se va începe numai decât, ca pe anul nou toți abonanții noștri sě-și capete esemplarele comandate. Pentru mica întârḑiare, care n’a provenit dela noi, abonanții vor fi recompensați prin frumόsa edițiune ce vor primí. Esemplarele broșate, prin hârtía fină și tiparul curat de sigur vor produce mulțămire; iér esemplarele legate vor stêrni mare surprindere, căci carte legată cu atâta lucs n’a apărut âncă în literatura română. Totodată anunciàm, că de acuma înainte putem servi cu esemplare ori cui: broșate 2 fl, legate 3fl.
   Rόua demineții se ’ntitulează un volum de poesíi, care va apǎré în curênd la Bucureșci. Autorul lor e dl Scarlet C. Moscu, un june, care a publicat de un timp încόci în diverse ḑiare niște instrucțiuni poetice. Décă vom primí culegerea, vom revení la ea în șirul bibliografiilor ce vom publicá în anul víitor, cu concursul mai multor bărbați de litere.
   „Oltěnca”, operă comică de dl Bengescu, musica de dnii Otremba și Candela,  represintată în anii trecuți cu succes la Iași, se va jucá acuș și la Bucureșci. ˲͕Românul᷾ ᷾ scrie, că direcțiunea teatrelor este otărîtă a face sacrificii pentru punerea ’n șcenă a acestei opere naționale.
   Comisiune pentru purificarea limbei bisericeșci. ͕˲Binele Publ.֫֫  află, că dl ministru al instrucțiunii publice din Românía a numit o comisiune de bărbați competinți, profesori pentru prelucrarea stilului cărților bisericeșci. Atragem seriόsa băgare de sémă asupra acestor domni spre a sfătuí matur asupra acestei însěmnate lucrări. Dlor trebue sě cugete adânc sě prefacă càrțile în limba poporului ca s’o înțelėgă, adecă în limba vorbitόre nescrisă. Din punct de vedere istoric trebue sě se aibă acésta în vedere, ca sě se scíe că la anul mântuirii 1882 așá se cuvêntá. Limba gazetelor, a profesorilor, a advocaților, a doctorilor, a salόnelor, creḑ că nu vor găsí ecou în acésta românéscă lucrare. Bulgărismul și grecismul din acésta lucrare se cade a dispăré, dar sě nu cădem într’un pripor mai nenorocit băgând în limba bisericei franțuzismul și latinismul curcit!
   Portretul lui Țepeș. Dl Dim. Sturdza a comunicat Academíei, în ședința din sěptěmâna trecută, că s’a descoperit la museul imperial din Viena un portret frumos al lui Vlad- Țepeș. Acest portret e făcut cu uleiu și pόrtă data de 1480, când Țepeș se aflá la Budapesta.
   Ḑiaristic. In Vaslui în Românía a apărut un ḑiar nou numit ˲͕Resistința᷾ ᷾.—In Pitesci a apărut un nou ḑiar ˲˲Vocea Argeșușui᷾ ᷾.
   Musicalie nόuă. La Táborszky și Parsch în Budapesta a apărut : ˲͕32-ik ábránd magyar dalok felett֫֫ de Székely Imre, prețul 1 fl. 50 cr.


                                                

     Tinerul Ionel Oricine, băiat de paispredece ani, după actul de nascere, dar care nu arată decât de doispredece cel mult, atât de copil părea, slab şi palid cum era, se ocupă cu ceva, se vede, forte însemnat. 
      El se ascunsese intr’ un colţ de odae, aşa că să nu potă fi vedut de nimeni, şi scriea, acoperind cu mâna slovele făcute pe hârtie. 
      Etă ce scriea: 
                >Drago Elviro, 
      >Tu me iubesci, ved bine; me săruţi, me ţii pe braţe – Dar eu par că te iubesc altfel. Nu-mi place că me săruţi faţă cu toţi, me îmbrăţişezi faţă cu alţii. 
      >Altfel de iubire aş vre eu. Tainică, să fim noi singuri : ș-atunci să te sărut...< 
      -Me I aude Ionel un glas gros. 
      Se ’ntorse. 
      Se făcu roşu că racul.-Tatăl seu era la spatele lui. De sigur că citise scrisorea. 
      Băiatul boţi hârtia iute în mână şi o bagă în buzunarul tunicei. 
     -Ce e, tata? 
     -Șterge-ţi nasul... Ce I n’ai batistă? 
      Apoi tatăl lui Ionel plecă ridend cu hohote. 
                                                           * 
     -Ce o fi asta?  bolborosi Ionel. Să-mi şterg nasul ! Dar nu sunt murdar. A ! Vre să mă facă... 
      Ionel d’abia îşi putu stăpâni plânsul. 
      Aţi ghicit că Ionel Oricine, care era atunci intern la liceul Matei-Basarab , scriea o scrisoare de dragoste. 
      Elvira era protectoarea lui Ionel. Când Ionel făcea vre-o ştrengărie, Elvira îl scăpa. Se ducea la domna Oricine, mamă prietenului ei, şi, mai cu minciuni, mai cu linguşiri, scăpa situaţia. 
      Trăiseră ca fratele cu soră,- ba pote mai bine că un fiu cu o copilarosă mama. 
      Dela o vreme incoce, când venia în vacanţă, Ionel începuse a se arată mai sfiicios faţă cu Elvira. Când tătică îl luă pe braţe şi-l săruta, Ionel se făcea roşu, se smucea şi o rupea de fugă... 
      Lucrul nu se bagă în şema de părinţi, decât intr’un tardiu. 
     Judecată lor fu : 
 -O ! Cât se salbatacește Ionel la şcolă ! 
 De altfel, aveau multe cuvinte că să pue pe socoteală salbaticiei schimbarea lui Ionel... La mesa nu mai sciea să ţie furculiţa cum de cade,-începuse a scuipă prin casă... 
 -Vai ! dicea dna Oricine. Reu mai mojiceşte şcolă pe copii ! 
                                                                         * 
 Citirea de cătră dl  Oricine a scrisorii lui Ionel,fu o revelaţie. Dar boerul avea altă treba decât să-şi bată capul cu flecuri  de astea. 
 îşi aduse aminte că şi dumnealui  trecuse prin prugatorul asta. 
 -Ștrengarul ! Cum semănaă cu tată- seu ! ... Ce pomă o să se mai alega ! 
 Ionel îşi dăduse esamenul. Venise vacanţa  mare şi el se întorsese acasă. 
 Amendoue familiile prietene se învoiră să se ducă la țera ! Ce fericire. Plimbări singuratice pe câmp, la pădure... 
 Avea el ideia lui. Acum era să şi împlinească planul. 
 Plecară, în doue trăsuri. 
 Vremea era frumosa. Fusese plouie în ajun. Era recore bine, dimineța, pe la patru. 
 Cuconele şi cu copiii erau intr’o trăsură. Domna Oricine ţinea de mână pe fiul seu, că să nu cadă cumva  la vr’un hop. Mamă Elvirei îşi ţinea şi ea copilă de mână. Boerii erau cu calabalîcul în a două trăsură. 
 Ce fericire a fost, pentru Ionel, drumul de trei ciasuri pân la satul unde erau să petreca , la unchiul seu, căpitan de dorobanţi. 
 Elvira, de frică să nu cadă, se lipea de Ionel şi se ţinea strâns de densul. El îi audia bătaia inimei... 
 Tot drumul, Ionel fu la faţă roşu-foc. Domna Oricine era îngrijorata. îi pipăia mereu pulsul. 
 -Băiatul asta are friguri ! 
 Ce,  friguri !  gandia Ionel. –Lui de atâta îi era necaz , asta îi era mirarea : Cum n’avea şi ea friguri ?
                                                                       *
Trecura,  la țera, o di, doue, și altele dupa ele.
-Copii, duceți-ve  de ve plimbați prin padure.
Se duceau.
Ionel ofta mereu. Strangea mana Elvirei.
Ea il intreba :
-Ce ai ? Ești bolnav?
-Nu...Nimic.
Ea-l saruta.
El :
-Lasă-me, Elviro ! 
Hotărârea cea mare o tot amâna. 
Nu dormia nopţi întregi, -se sbuciuma.-Lua hotărâre straşnică : 
-Mîne, de sigur ! 
Se scula.-Pleca cu gând nestrămutat să-şi spue focul. Când era momentul psicologic...mîne. 

Căpitanul la care erau mosafiri, anunţă odată ospeților, la cafeau cu lapte, că primise o veste. 
O să vie peste două dile un mosafir nou, ofiţerul Eugen Dorescu, flăcău cam tomnatic, dar forte de haz. O să vedeţi ce băiat nostim e. 
Ionel nu mai putu să mănânce cafeaua cu lapte. 
- Ce are băiatul asta, dise domna Oricine. În loc să-i prindă bine aerul dela teră, îi strică... 
Se vede că aerul e pre tare! 
Ofiţerul sosi. 
Era om ce e drept mai mult în verstă, dar cu înfăţişare impunetoare, cu mersul lui ţanţoş şi cu sgomotosul zăngănit de sabie şi de pinteni. 
Ionel, cum îl zări, fugi. 
Cu mare greu, putu fi adus în salon. 
Dl Dorescu, cum îl vedu, merse la densul şi-i întinse mâna. 
- Ce, nu vrei să fim prieteni ? 
Ionel  încurcă câteva vorbe. 
- În ce clasa eşti, tinere? 
- Într’a... treia... gimnasiala... 
- Bravo! sileșce-te că acuma numai omul cu carte are parte. 

Cum găsi prilej, Ionel fugi. 
-De ce se uită aşa ursul cela de ofiţer la Elvira?... 
Începu a plânge. 
Încalecă pe un căluţ blând, care i se hărăzise pentru plimbări pe câmp, şi tota diua lipsi de acasă. 
Când se’ntoarse, era galben la faţă, tremură... 
Îl prinseseră frigurile. 
Fericite figuri ! –Ele îi aduseră la capeteiu pe Elvira, care mai lasă pe ofiţer. Erau er singuri...adeseori. 
Odată, cu obrajii aprinşi de bola, pe când Elvira îl sărută, el şopti: 
- Elviro, te iubesc ! Pe ofiţer o să-l împuşc! 
Elvira rase cu hohot. Tinerul Oricine îşi aduse fără de voe aminte de: "Şterge-ţi nasul!" al lui tată- seu. 
Din nou îl podidiră lacrimile. 
Ce ai Ionel ? de ce plângi...nu ştii că te iubesc şi eu!? 

Au trecut ani la mijloc. 
Ionel îşi ispraveșce studiile la Bucureșci. 
Elvira s’a măritat cu ofiţerul. 
Când primi anunţul căsătoriei, simţi o strângere de inima. 
De şi nu mai era omul dinainte ! 
De unde ? Acum se duseră ilusiile. Mai iubise şi pe altele, dar altfel... 
Elvira îi era mai mult amintirea unor fericite dureri de copilărie. 
El, mic, admirase frumuseţea deja formată a Elvirei, o iubise cum nu se iubeșce de doue ori.-Acum, pe câte altele iubise, pote mai frumose! - Dar de şi fetele pe cari le iubise înurmă erau mai frumose unele, el însuşi era altul, iubia. 
Iubia, aşa cum, gandia el, o fi iubit ofiţerul pe Elvira, când o luase de soţie. 

Mai trecu un an. 
Ionel Oricine se întoarse, cu diplomă de licenţiat, în buzunar, în oraşul seu. 
Familia sa şi cu a ei erau tot aşa de legate. 
Sosirea lui fu o sarbatore pentru amandoue neamurile. 
Se duse mai mult silit la Dorescu. 
Acesta îl felicita. 
Domna Dorescu nu-l mai sărută. 
Ce, Elviro, te ruşinezi de flăcău ? De ce nu-l săruţi că altă dată? îi dise bărbatul ei. 
Ea-l sărută şi, tresărind, roşi. Simţi o strângere de inima. Ce frumos băiat! Cum l’ar mai iubi! 
Dar acum nu mai roşi Ionel. 
Elvira vedea în Ionel pe un bărbat cum îl visa ea că copila. – Tinerul Oricine vedea în Elvira o femeie cum veduse aţâţe şi aţâţe... 
Cu dragoste de copilărie, se dusese şi prietenia...




 

